Lucrarea de faţă este prima dintr-un ciclul de lucrări dedicate dosarului nuclear. Demersul pleacă de la mai multe comunicări prezentate la conferinţe studenţeşti naţionale şi internaţionale şi de la câteva articole şi studii pe această tematică publicate în ţară şi peste hotare. Nu mi-am propus să epuizez domeniul neproliferării deosebit de dens, dinamic şi contradictoriu; am încercat să desluşesc direcţiile principale, tendinţele şi dezvoltările conexe.
România este una dintre puţinele state posesoare ale ciclului nuclear complet cu un potenţial intelectual solid care are multe de spus în dosarul nuclear în direcţia constructivă şi poate deveni un jucător de marcă în folosirea în scopuri paşnice a energiei nucleare. Experienţa naţională în domeniu şi rezultatele diplomatice în negocierile diplomatice în acest spinos şi deosebit de sensibil spaţiu sunt cărţi de vizită care nu mai solicită explicaţii.
Pe de altă parte, România şi Franţa s-au angajat la Conferinţa de revizuire a Tratatului de Neproliferare Nucleară din anul 2015 să promoveze fundamentele culturii de securitate cu accent pe dosarul nuclear. Un angajament asemănător şi l-a luat România cu ocazia Summitului Securităţii Nucleare de la Washigton din anul 2016. În susţinerea angajamentelor internaţionale asumate de România, această carte este modesta mea contribuţie în onorarea acestor nobile angajamente.
În „Istoria războaielor peloponeziene”, Tucidide afirma că motivul primordial al politicii externe a Atenei îl constituiseră „interesele” ei. Acest lucru este valabil şi acum, în secolul XXI, ca şi pe vremea oraşelor-state din Grecia antică. Controlul armelor nu este un „interes” sau un obiectiv al politicii de stat. El este, mai degrabă, „o metodă sau o modalitate” de a atinge obiectivul securităţii sporite, care constituie interesul esenţial al unui stat. Deşi punctul central al oricărei negocieri îl constituie detaliile unui acord, procesul de control al armelor trebuie să fie legat de interesul universal al neproliferării.